Scrie o scurtă caracterizare (100-150 de cuvinte) a unuia dintre personaje fragmentuluisuport, reliefând cel puțin două trăsături ce reies din informațiile oferite de indicațiile scenice.
ACTUL I
Pensiune în munți. Casă izolată în pădure. Scena reprezintă pe planul II un hol-sufragerie, care se
continuă pe planul prim cu o terasă. În fund, coltul din dreapta, o scară de lemn în spirală, ce
duce la etaj, unde sunt odăile unora din pensionari. Holul se desparte de terasă prin două mări uși
laterale de sticlă și printr-un oblon mare cât ambele uși și care se închide de sus în jos. În hol,
scaune de nuia albă, un divan, o masă. În genere, lucruri simple, clar de o curățenie extremă..
Este un interior pe care l-a mobilat, cu bani putini, o femeie de gust. Culoare generală, alb și
verde-închis. O impresie totală de odihnă, de simplicitate. La ridicarea cortinei, marele oblon ce
desparte terasa de hol este tras până jos, așa incit holul nici nu se vede. (…). Cineva trage în sus,
dinăuntru, oblonul. Este domnul Bogoiu. După ce a ridicat până sus oblonul, dă de o parte și de
alta două uși de sticlă, așa încât acum holul și terasa sunt unul în prelungirea celeilalte.
SCENA I
BOGOIU, mai târziu ȘTEFAN
Domnul Bogoiu iese pe terasă. Cu ochii cârpiți de somn și puțin buimăcit de soarele care, odată
cu ridicarea oblonului, a năvălit în hol. Se oprește o clipă în mijlocul terasei. Se oprește o clipă,
se uită la cer, întinde o mână, ca și cum ar încerca să vadă dacă plouă. E îmbrăcat într-un halat de
casă, cam scurt, care lasă să i se vadă, ceva mai jos de genunchi, picioarele păroase. Flăcău de
vreo cincizeci de ani. Puțin obez, puțin chel. Deși în halat, poartă guler tare de cauciuc și o
cravată lungă, cu un nod enorm.
BOGOIU (împiedicându-se de unul din șezlonguri): Iar… (Face un zgomot de mirare cu limba
lipită de cerul gurii.) Nteh, nteh, nteh. (Pipăie pânza șezlongului.) Fräulein Weber! (Se întoarce
spre celălalt șezlong, pe care de asemeni îl pipăie puțin iritat.) Iar le-a lăsat afară. Agneș!…
Ude… Ude leoarcă. (Se îndreaptă spre tablă, consultând cu mare atenție barometrul și
termometrul. Șterge cu buretele tot ce e scris pe tablă. Apoi, aplecat, caligrafic, depărtându-se
din când în când de tablă, ca să-și admire caligrafia, scrie, spunând în același timp cu glas
tare:) Joi, 5 august. Presiunea atmosferică: 763 mm. Senin. Temperatura: 22 grade. Timp
frumos.
(Ștefan coboară pe scară, în hol, douăzeci și nouă - treizeci de ani. Este îmbrăcat în trening
albastru, bocanci, în cap bască. Sub scară se află rezemat de perete un șezlong strâns. Într-o
mână cu șezlongul, în cealaltă mână cu o carte, vine spre terasă. Își desface șezlongul,
potrivindu-l în plin soare. După aceea aruncă volumul în șezlong.)
BOGOIU: Te sculași?
ȘTEFAN: După cum se vede.
BOGOIU: Buna dimineața.
ȘTEFAN: ’Neata.
BOGOIU: Asta e șezlongul dumitale?
ȘTEFAN (afirmativ): Ihă…
BOGOIU: Care va să zică, îl duseși aseară înăuntru, în vilă…
ȘTEFAN: Exact.
BOGOIU: Da’ pe astealaltele de ce mi le lăsași afară?
ȘTEFAN: Mi-era lene.
BOGOIU: Lene! Ia te uită la ele. (Arată spre cele două șezlonguri). Leoarcă. Leoarcă, dom’le.
Cade roua aicea, de parcă-i potop. Lene, zici… Da’ lene să ne strici aparatul de colo (arată spre
aparatul de radio) nu-ți fuse.
ȘTEFAN (privește surprins, când spre Bogoiu, când spre aparat): Eu?
BOGOIU: Ba nu. Eu. Zi că eu, că numai’ asta mai lipsește. Trei ceasuri am stat azi-noapte de-am
înșurubat și deșurubat la el, doar-doar o să cânte. Lemn! Nu vrea și nu vrea. Se uita biata
domnișoară Corina la el, de-ți făcea milă. Zicea că are nu-ș’ ce să asculte de la Stuttgart. Nu zău
(se îndreaptă spre măsuța din stânga, pe care se afla aparatul, și ia în fiecare mână câte o
lampă, întinzându-le declamator.), ce-i fi având dumneata cu nenorocitul ăsta de radio?
ȘTEFAN: Domnul meu, la asemenea calomnii nu răspund. (Se pregătește să iasă în stânga.)
BOGOIU: Calomnii? (Ridică mâna dreaptă, în care ține unul din becurile demontate.) Asta
numești dumneata calomnie? Și asta? Și asta? (Întoarce de câteva ori butonul aparatului.)
Răspunsuri la întrebare
corina
In contrast cu Stefan Valeriu, refuzand circumstantele si mecanismul realitatii care il sufoca unsprezece luni pe an, Corina apare la inceputul piesei ca om al convenientelor, vacanta nefiind pentru ea un alt-ceva, o alta lume, ci, deocamdata, o fireasca prelungire a activitatii cotidiene. Oricum, la inceputul piesei ea este surprinsa ca om al realitatii imediate, o fiinta lucida care considera, ca si ceilalti de altfel, ca vacanta nu este decat o continuare normala a lumii din care ea vine. Este explicabila in felul acesta "revolta" Corinei fata de tulburarea realitatii de la pensiunea Weber: ea nu concepe spatiul in izolarea lui si reclama in mod special lipsa legaturilor si a continuitatii. Lui Stefan Valeriu ii pretinde acea politete care exprima in fond un anumit tip de relatie intre indivizi, supusi unui cod ce nu tine de legaturile de profunzime.
in actul al II-Iea, Corina nu mai este cea hotarata sa repare aparatul de radio si, implicit, sa refaca legaturile cu lumea problemelor zilnice (in primul act, fata ii spunea hotarata lui Stefan Valeriu, referindu-se la aparatul de radio: "Si eu am sa-l repar din nou"). O gasim alaturi de ceilalti pe vaporul capitanului Bogoiu, creatie a imaginatiei si sugestie a ruperii de tarmuri si de limite. Schimbarea de atitudine a personajului este absolut explicabila prin faptul ca a gasit o modalitate de a evada, pe care fondul sau de simplitate nu o banuia posibila. "Contaminata" de Stefan Valeriu, Corina traieste visul ca pe o realitate, incercand, constient, sa se convinga de faptul ca aceasta poate fi unica: "CORINA: Suntem pe mare. Nu stiu pe ce mare. Spune dumneata una. Alege-o dumneata. Suntem in larg. Nimeni nu vine, nimeni nu pleaca". Ea pare de altfel cea mai hotarata sa apere cu orice pret jocul in care cei doi, unul cu altul, in spatiul izolat reusesc sa comunice fiind in aceeasi situatie.
In acest caz, amintim cuvintele pe care ea le adreseaza celor doi intrusi: "E un joc pe care n-o sa-l stiti niciodata sa-l jucati. Pentru ca voi veniti direct de la Bucuresti, in timp ce noi noi picam putin din luna". Daca vaporul Iui Bogoiu este spatiul unde se consuma o experienta esentiala pentru personaje (Corina ii spune lui Bogoiu ca pe vaporul lui s-a intamplat un lucru "mai serios decat credeam la inceput"), Corina traieste dramatic iesirea din iluzie, mai ales ca aceasta a constituit un reper in existenta ei.
Desi se intoarce inevitabil la realitate, personajul va fi indiscutabil altul, purificat printr-o experienta a imaginatiei si a visului, care va impune o alta atitudine fata de universul domestic in care traieste. Corina este definitiv cucerita de iluzia jocului si primeste o indiscutabila putere fiindca a inteles ca mai exista ceva, vis, joc, imaginatie, in fata caruia suprematia cotidianului paleste: "CORINA: Va fi de ajuns sa inchid ochii, pentru ca sa revin. Si tu vei fi mereu aici, pe terasa, la locul tau pe sezlong, cu cartea in mana".